vineri era programată producţia maghiară despre moartea marelui handbalist român marian cozma. cu tot cu mândria naţională, nu m-am dus. n-am văzut nici un motiv serios ca să mă duc având în vedere că handbalul mă lasă rece, iar de marian cozma auzisem prima dată când a fost ucis. iar după principiul dacă nu m-a interesat realitatea de ce m-ar interesa filmul? am spus pas.
aşa că m-am dus sâmbătă la prima primavera, un film de edelenyi janos, deci tot producţie maghiară. povestea e una interesantă, chiar dacă filmul alunecă uneori spre comercial. ideea e că are loc un jaf la care singurul martor e un tip care intră în şoc din cauză că mama lui moare în timpul derulării jafului. tipa care conducea maşina cu care se fuge de la jaf (de meserie prostituată) îl găseşte într-un sanatoriu, iar cei doi ajung să fugă din ungaria în serbia natată a "şocatului". amândoi fug şi de poliţie (care îl voiau pe martor ca să-şi construiască viitorul caz), dar şi de celălalt autor al jafului care vrea să-l omoare. în fine... actorul care joacă pe martor e absolut delicios. un soi de anthony hopkins ungur, care face un rol magistral. filmul e foarte plăcut de urmărit şi are şi un un final pe măsură. vă spun doar că cei doi se îndrăgostesc.

dacă prima primavera e un film reuşit, cealaltă irina de andrei gruzsniczki e de-a dreptul superb. o poveste românească, interpretată foarte bine de un tip cu un naiv chip de mircea diaconu în filantropica, căruia i se întâmplă să se încurce bine de tot în iţele birocraţiei autohtone în încercarea de a-şi repatria trupul neînsufleţit al soţiei sinucise, plecate la muncă în egipt. peste toate necazurile inerente se adaugă şi drama destrămării tinerei familii, care oricum s-ar fi întâmplat, pentru că aflăm către final că soţia dorea să înceapă procedurile pentru divorţ. mai puneţi în ecuaţie şi un socru ursuz de la ţară şi buchetul românesc neaoş e gata. filmul surprinde atât de bine nişte românisme de factură balcanică încât în anumite momente îţi vine să intri în film şi să strângi de gât câteva personaje în locul năpăstuitului de soartă care trebuie să le ducă pe toate-n spate. iar scena în care omul îşi ridică sicriul cu nevasta neînsufleţită de la aeroport e... nici nu ştiu cum s-o descriu... de o simplitate şi totodată complexitate la care privitorul străin rămâne crucit de uimire, spunând că aşa ceva nu e posibil, pe când românului îi vine gustul amar al conştiinţei că i se poate întâmpla oricând şi lui. de altfel filmul e făcut după un caz real, iar andrei gruzsniczki spune după film, la întâlnirea cu publicul, că nenorocirea i s-a întâmplat unui amic. chiar dacă povestea e tristă, filmul e magistral.

următoarea oprire pe ziua de sâmbătă am executat-o la filmul treburi bărbăteşti a lui aleksi salmenpera. de producţie finlandeză, deci nordică şi rece, filmul e o combinaţie foarte faină. pe de-o parte asişti la drama unei tinere familii care nu se mai descurcă cu banii (soţul e dat afară de la o fabrică, iar soţia e nevoită să stea acasă cu copiii), iar pe de altă parte filmul îţi arată şi trăirile nordicilor exact aşa cum le simt şi trăiesc ei, adică într-un mod mult mai rece decât o facem noi latinii. omul nostru ajunge să-şi câştige existenţa făcând pe gigolo-ul, ceea ce nu-i este foarte greu având în vedere trupul atletic de 1,80 placat cu o musculatură atletică de gladiator mai degrabă. asta până frumoasa lui soţie află, când lucrurile încep să se complice. totuşi, filmul are un final oarecum fericit, pe care nu vi-l dezvălui. merită văzut, cam acesta ar fi verdictul.

duminică... ah, duminică, ce zi plină! de la 10 dimineaţa m-am pus pe urmărit scurt metrajele care au fost premiate, unele absolut delicioase. de fapt n-am văzut nici un scurt metraj prost, ci doar unele bune şi unele fabuloase. cel mai mult mi-a plăcut de departe angajatul de santiago "bou" grasso, un film de animaţie în care mai toate personajele sunt angajate pentru a face treburile unor obiecte. filmul cu adevărat te pune pe gânduri dacă ieşi din sala de cinema şi intri în realitatea unei clădiri de birouri în care robotesc toată ziua sute de oameni. iar finalul... pfuuu... extraordinar, rămâi fără cuvinte. la celelalte două scurt metraje de care voiam să vă spun mi-a plăcut extrem de mult jocul actorilor. în confesiune, de papai pici, revine lukats andor (anthony hopkins-ul ungur de care pomeneam la prima primavera) jucând alături de toth orsolya vreme de vreo zece minute. eh, în alea zece minute afli gradual că el e tata şi ea e fica. mai trec încă vreo două minute şi afli că el o părăsise când era mică, iar el la rându-i a fost bătut în copilărie. mai trec vreo două minute şi afli că el are cancer şi moare în trei luni de zile. în zece minute filmul te trimite la podea şi te lasă mut. atât de bine îşi joacă rolurile cei doi încât n-apuci să vezi mai nimic din detaliile din jurul lor, chiar dacă acţiunea se desfăşoară într-un parc de distracţii. e.... sublim. l-aş revedea de nenumărate ori dac-aş avea ocazia.
şi, în fine, un al treilea scurt metraj de care voiam să vă pomenesc e martina şi luna de javier loarte, un film foarte simpatic, foarte nerealist, foarte bine jucat, care se termină foarte bine, deci ar fi foarte bine dacă l-aţi prinde vreodată să-l vedeţi. povestea nu e cine ştie ce, aşa că n-o să vă spun nimic din ea. doar uitaţi-vă dacă aveţi ocazia!

următorul la rând a fost varga katalin de peter strickland, o coproducţie în care e prezentat drumul unei femei în căutarea violatorului (şi a complicelui pe care-l şi găseşte şi omoară) din actul care a dat naştere fiului, acum în vârstă de vreo şase ani (care călătoreşte şi el cu mama, neştiind povestea conceperii lui). către final varga katalin îşi regăseşte violatorul care acum e căsătorit cu o frumoasă unguroaică, dar cu care nu reuşeşte să aibă un copil. neştiind nimic fiul katalinei se ataşează de ins, katalin, deşi îşi propusese să se răzbune, nu mai reuşeşte, nevasta omului află povestea şi se sinucide şi... vine finalul care pune capac la toate. filmul e foarte bine făcut, foarte atent cu detaliile, foarte minuţios pregătit, astfel că e o adevărată plăcere să-l urmăreşti (chiar dacă-ţi pierzi primele 15 minute în căutarea unor căşti cu traducerea din maghiară în lipsa unei subtitrări de orice fel, aşa cum am păţit eu).

şi, în fine, ultimul film, dar nu cel din urmă, care s-a putut vedea la alter native, ediţia cu numărul şaptesprezece, a fost cea mai fericită fată din lume, un film de radu jude. citisem o recenzie favorabilă, mi s-a părut destul de subţire povestea în sine, aşa că m-am aşezat în scaun cu teama că mă voi plictisi. nici poveste. chiar dacă finalul e previzibil, chiar dacă acţiunea lipseşte, chiar dacă povestea în sine e subţire, după cum spuneam, filmul te ţine foarte atent. ca şi-n cealaltă irina, şi-n cea mai fericită fată din lume e surprinsă o mentalitate a unora dintre părinţii noştri care au rămas la raţiunea la modă acum 20-30 de ani şi nu-i va mai schimba nimeni şi nimic. replicile cuplului parental nu sunt o surpriză pentru nici un tânăr român. chiar dacă nu le-a auzit direct din gura părinţilor (cazul fericit), îi sunt atât de cunoscute încât îi vine instinctual să-şi astupe urechile sau să intre şi el în ceartă. de pildă, încerc să parafrazez, "noi am tras o viaţă întreagă pentru tine, şi eu şi tată-to, ţi-am pus ce-am avut mai bun pe masă, ne-am îngrijit să n-ai nici o lipsă şi acum tu aşa ne răsplăteşti?". n-are cum să nu vă sune cunoscut. filmul, simplu dar foarte bine regizat, în ciuda poveştii prea puţin ofertante, e foarte captivant. dacă va ajunge şi pe la noi în sat, înainte să se închidă şi cinema arta, vă recomand să-l vedeţi.

şi uite aşa s-a terminat şi alter native-ul. uite aşa am mai sorbit un episod din confruntarea româno-maghiară, uite aşa am mai rămas o dată cu un gust amar. la filmele ungureşti nu prindeai picior de român (ajungeau degetele de la o mână să-i numeri pe toţi românii răsfiraţi prin sala mare a palatului culturii), pe când la cealaltă irina sau la cea mai fericită fată din lume sala a fost arhiplină de exact acelaşi public maghiar. iar asta e pentru mine ca o hârtie de turnesol. cu gustul dulce-amărui lăsat de festival, abia aştept să treacă anul şi să reînceapă. până atunci... muzică.